Cred ca aceste cuvinte, cand inveti sa reprosezi, uiti sa iubesti, reprezinta un adevar invatat pe propria piele. Un adevar pe care l-am constientizat, mi l-am asumat si am inceput sa nu mai reprosez. Am inceput sa ma uit la propriile defecte inainte sa judec pe altii. Iubirea exista in noi oricum, insa intre iubire si semenii nostri se ridica bariere, chiar ziduri la un moment dat.

Ziduri care ne fac sa zambim tot mai rar, sa nu mai simtim bucurie si fericire. Cel putin nu o fericire reala, venita din suflet. Asa cum simteam atunci cand eram copii. De cate ori nu am zambit sau chiar am ras, dar nu din suflet. Nu din fiecare fibra a fiintei noastre. Am uitat fericirea pe care o simteam atunci cand eram copii in fata unor lucruri marunte.

Cand invatam sa reprosam?

Nu stiu. Probabil ca acest lucru se invata de la o varsta atat de frageda, incat nici nu ne mai aducem aminte momentul exact. Acel moment cand incepem sa ne credem mai buni decat cei din jur. Acel moment cand incepem sa aratam cu degetul si sa invinuim pe oricine, numai pe noi nu.

Eu una nu mai imi aduc aminte momentul in care am inceput sa ma transform in judecator. Chiar daca de cele mai multe ori, poate judecam in sinea mea. Dar asta nu schimba cu nimic situatia.  Iar aceste lucruri conduc la o racire a relatiilor fata de semenii nostri. Atat fata de cei mai apropiati noua, familia, cat si fata de prieteni, colegi, fata de oameni pe care ii cunoastem sau pe care nu ii cunoastem.

Invatam sa ne afundam intr-o lume a noastra, ne bagam adanc cu ochii si mintea in ecranul telefonului si uitam sa ne mai uitam la cel de langa noi. Nu mai zambim celorlalti, in schimb criticam tot mai mult. Si tot mai vehement. Cum cineva nu este de acord cu noi, il criticam. Cum altii nu sunt de acord cu noi, ne critica. Sau mai rau, ne jignesc. Si noi, probabil, vom face la fel. Ca sa nu ramanem mai prejos.

Exersarea iubirii

Exersarea iubirii este probabil unica solutie. Sa reinvatam sa iubim. Sincer, cu tot sufletul. Sa incercam sa nu mai reprosam tot timpul celor din jurul nostru. Chiar daca cei din jur gresesc, sa invatam sa lasam de la noi. Sa nu mai pedepsim, sa nu mai criticam. Sa incercam asta incepand cu cei mai apropiati noua. Cu persoanele la care tinem cel mai mult: copii, frati, surori, prieteni.

Sa incepem prin a asculta mai mult, prin a incerca sa ne punem in locul celui de langa noi. Adica sa devenim mai empatici. Sa incercam sa ne imaginam (sau sa ne amintim) ce simte copilul nostru atunci cand ridicam vocea la el si il pedepsim. Sa incercam sa ne imaginam cum se simte prietenul nostru atunci cand ii criticam actiunile.

Sa daruim…

Si apoi sa incercam sa daruim zambete. Sa incercam sa exersam calmitatea. Nu o sa ne reuseasca mereu. Eu una nu reusesc sa raman mereu calma. Insa asta nu trebuie sa ne opreasca. Si nu in ultimul rand, sa incercm sa vedem partea plina a paharului. Sa incercam sa fim mai increzatori. Viata este un lung sir de incercari. Uneori chiar foarte grele. Conteaza insa cum reusim sa le facem fata si cum iesim la capatul lor: istoviti, impovarati si plini de resentimente, sau drepti, senini, cu sufletul curat.

Daca macar cativa dintre cei care vor citi aceste randuri, vor simti ca mine si vor incerca sa iasa invingatori din lupta cu incercarile vietii si daca nu vor tine seama de rautatile celor din jur, atunci inseamna ca mi-am atins scopul. Si inseamna ca nu am scris degeaba aceste randuri. Iar daca v-a placut materialul de fata, nu uitati sa ii dati un share si de asemenea, nu uitati sa va abonati pentru a nu pierde articolele de aici, de pe ProSanatateSiNatura.ro.

Tot din aceasta categorie mai puteti citi si “As vrea sa pot fi langa tine mereu, copilul meu”, “Cand dai vointa, castigi putere”, “De ce sunt oamenii…oameni?”, “Calatori prin lumea imaginatiei”, “Despre fericire, iubire, armonie”.

Susține blogul, dă articolul mai departe:

Distribuie: