Simt cum creierul incepe sa se dezmorteasca si ca ma trezesc incet dar sigur. Deschid agale ochii, ma simt linistita. In sfarsit sambata, pot sa mai lenevesc putin in pat. Simt ca mi-a amortit mana dreapta. Ma uit, fata mica doarme pe mana mea. Incerc sa “evadez” usor de langa ea, fara sa ma simta si dintr-o data realizez crudul adevar: astazi nu este sambata, e vineri!

Asa ca in liniste (mi-e teama si sa respir ca sa nu se trezeasca inca Maria, fata mea mai mica, are doi ani aproape), ma reped in camera Iustinei, fata mea mai mare. Ii dau rapid desteptarea si merg sa pregatesc micul dejun. Este deja cam tarziu, Iustina se misca putin in reluare. Sau poate doar mi se pare, asa e dimineata. Se trezeste si cea mica, junioara, cum ii mai spunem. Gata cu linistea.

Ma uit cu jind la laptop, nu am apucat inca sa lucrez. Poate mai tarziu. La pranz. Iustina va fi la scoala, Maria va dormi. Ma linistesc. Cafeaua ajuta si ea in acest sens.

In sfarsit, intra in bucatarie printesa mea mai mare. Junioara ii sare in brate. Ce moment emotionant! Simt ca pentru astfel de momente traiesc. Zambesc, sunt fericita. Ma uit la ceas, fericirea este inlocuita de panica.

Strans masa, spalat vase, facut pat, rufe, “aruncat” pe foaie cateva idei pt un nou articol (nu de alta, dar de la o varsta, daca nu le notezi imediat ce vin in minte, le uiti).

-Maamaaa! Maria nu ma lasa in pace sa repet la istorie! Imi rastoarna creioanele si tipa!

-Aaaaa, o aud si pe cea mica tipand! Cred ca Iustina tocmai i-a smuls penarul din mana. Ma duc, calmez situatia. Uite ce carioci frumoase! Nu! Nu ai voie sa mazgalesti caietul asta! E pentru Iustina, la scoala.

Momentul de liniste nu dureaza prea mult. Maria vrea la laptop. Iustina incearca sa o dea jos de pe scaun, Maria tipa. Ma duc, calmez iar situatia. De data asta apelez la solutia de rezerva: dau drumul la TV. OOOfff, liniste. Ma uit la ceas, ma panichez din nou. Iusti, repede, imbraca-te pentru scoala. Fug sa-i pregatesc pachetul. O ajut sa-si prinda parul. Gata, a plecat.

Pranzul, culc fata mica. In sfarsit, liniste. Acum pot sa lucrez putin. Deschid laptop-ul si incerc sa imi astern ideile pe blog.

Ma uit in jur si vad “dezastrul” care domneste pe jos. Simt ca nu pot sa lucrez asa. Ma opresc si incep sa strang: cartile de joc, creioanele care zac imprastiate peste tot, cariocile si altele. Nu de alta, dar trebuie sa aiba ce imprastia iarasi mai tarziu cea mica. Asa o numim noi foarte des: cea mica. Nu de alta, dar este important sa aiba ce imprastia, ca sa mai castigam cateva minute de liniste, timp in care surioara mai mare sa invete iar eu sa mai lucrez putin. Sau poate ca nu.

Vine seara, ne pregatim de culcare. Repede baia celei mici si un “hai sa te pregatesti de culcare” spus in fuga celei mari. Pe ea asa o strigam de cand a aparut pe lume mogaldeata: cea mare. Hai ca in seara asta am reusit sa ne miscam cu talent. Este 21.45. Ura! Cea mica este deja in pat. Cea mare isi asteapta imbratisarea.

-Mami, ma invelesti?

-Sigur ca da. O invelesc, o sarut de noapte buna. Mai vorbim putin ca si-a adus aminte de nu stiu ce de la scoala. A, da. O colega i-a spus un cuvant nu prea frumos si acuma sufera. O imbratisez. Dau sa plec.

-Mami, ma mai invelesti o data? O mai invelesc o data.

In sfarsit, liniste. Nu stiu cand s-a facut 10.45. Ma apuc sa lucrez. Mai scriu cate ceva. Asa ma deconectez, mai uit de mine si de tot. Ok, s-a facut de miezul noptii. Ma duc in pat, langa cea mare. Cea mica se va trezi pe la 2-3 in noapte, o sa ma strige, si atunci ma duc langa ea, asta e, fac “naveta”. Dar deocamdata, doua-trei ore langa ea, printesa mea mai mare. Inchid ochii, ma simt vinovata. Simt ca nu am facut tot ce as fi putut sa fac, ca nu am spus exact ce ar fi trebuit sa spun. Ma simt o mama groaznica. Iustina se foieste, simte ca am venit langa ea.

-Te iubesc, imi sopteste si ma ia in brate.

Poate ca totusi nu sunt o mama chiar atat de rea, imi spun. O iau si eu in brate.

-Te iubesc, ii raspund pe jumatate adormita.

Susține blogul, dă articolul mai departe:

Distribuie: