Copilul de nici sapte ani, privea prin micul geam fumuriu la oamenii ce treceau grabiti si infrigurati. Chipul sau palid contrasta intr-un mod aproape ireal cu ochii mari, albastri, de un senin captivant si cu parul lui blond ce curgea in bucle line pana aproape de umeri. Il priveam cum se uita la lumea cenusie de afara si simteam cum inima mi se strange in piept…. Si o durere surda imi sugruma parca orice cuvant, orice gand…

  • Bunico!…sparse copilul tacerea grea.
  • Da, copile, spune…
  • Bunico, pe vremea ta exista zapada?
  • Zapada?….Desigur…
  • Si cum era, bunico, zapada?
  • Cand eram cam de varsta ta, iarna ningea mult, iar zapada imi ajungea de multe ori chiar mai sus de genunchi. Iar copiii zburdau fericiti, faceau oameni de zapada…la fiecare colt vedeai cate-un om de zapada…da…saniile zburau pe luciul ghietii….era atat de multa bucurie!…Apoi, cand eram mai mare…
  • Ca mama de mare?
  • Da, copile…ca mama ta de mare….atunci nu mai era atat de multa zapada. Ningea mai putin, copiii parca nu se mai bucurau atat de mult, nu prea mai ieseau cu saniile…oameni de zapada vedeai doar ici-colo cate unul.
  • Dar paduri, bunico? Paduri erau?….ma intreaba baietelul cu ochii sai mari, senini si curiosi.
  • Oh, padurile!…. Da, copile. De multe ori mergeam cand eram ca tine, asa, cu parintii mei la munte…..copacii isi frematau frunzele deasupra crestetului meu….soarele isi trimitea razele printre copacii inalti….pasarile cantau iar izvoarele isi murmurau lin cantecul….
  • Soarele, bunico?…
  • Da, baiete…soarele pe care nu l-am mai vazut de atata timp!… Si privesc in sus catre cerul cenusiu…..
  • Si apoi ce s-a intamplat?…
  • Apoi….apoi s-a intamplat ca oamenii au devenit tot mai lacomi copile….mai lacomi, mai egoisti, mai rai, mai grabiti….Tot mai mult oamenii au inceput sa schilodeasca trupul secular al padurilor, sa murdareasca apele, sa fie nepasatori unii fata de altii…
  • Si apoi?….intreaba baietelul cu chipul trist si cu ochii plini de lacrimi. Apoi ce s-a intamplat?….
  • Apoi…..apoi Pamantul, sufocat de atata rautate, a vrut sa ia o mica pauza, copile….asa ca, pentru un timp ne-a trimis pe toti in case.
  • ?….
  • Da, copile….am zambit trist. A inceput o boala care ne-a obligat sa stam in case, sa nu mai iesim, sa nu mai mergem la munca….Daca pana atunci oamenii, grabiti ca si acum, nu mai simteau nevoia sa isi vorbeasca, sa se ierte, sa se imbratiseze….ei bine, din acel moment nici nu mai aveau cum sa faca toate acestea…..Si a trecut o saptamana, apoi, doua, trei…apoi o luna…Oamenii au inceput sa isi doreasca sa isi poata vorbi…sa se poata imbratisa….Multi dintre ei mureau…Oamenii au inceput sa realizeze cat de mult au gresit….sa fie mai constienti de durerea celor din jur. Apoi a mai trecut o luna…si inca una…Cine mai stie, copile, cat timp a trecut…..
  • Si, bunico?…
  • Ei bine….in tot acest timp, Pamantul incepea sa respire….cerul se curata, apele se limpezeau….iarba, florile, pasarile si toate vietatile isi urmau linistite cursul firesc al vietii….Natura in sfarsit putea sa respire din nou!….
  • Dar oamenii? Oamenii mai sufereau, bunico?…
  • Au suferit copile, da….unii de boala, altii, cei mai multi, de singuratate….Pana intr-o zi cand, in sfarsit, totul s-a terminat.
  • S-a terminat?…si un licar de bucurie a inseninat chipul baietelului din fata mea.
  • Da, copile. S-a terminat. Asa cum a inceput, s-a terminat. Oamenii au inceput sa iasa din casele lor. La inceput mai timid, apoi prinzand curaj….isi zambeau, se imbratisau, isi spuneau vorbe frumoase, se bucurau ca niste copii!…Era atat de multa bucurie pe chipurile lor! Atat de multa iubire se putea simti in privirile lor!…
  • Ce frumos, bunico!…. Si apoi? Ce s-a mai intamplat?
  • Eh…ce sa se intample mai copile….apoi s-a intamplat ca oamenii, incet, incet, au inceput sa uite….. Au reinceput sa se grabeasca, sa se gandeasca fiecare la el si mai putin sau aproape deloc la cei din jur….Au reinceput sa fie egoisti, inchisi in ei, falsi….Au uitat din nou sa isi zambeasca…zambeau doar uneori in fata unui ecran rece….Au reinceput sa cioparteasca padurile, sa murdareasca apele…si sa le consume in mod egoist, necontrolat….Au uitat, copile…au uitat….

Am vazut lacrimi amare rostogolindu-se pe chipul palid al baietelului din fata mea…..si vedeam cum privea la oamenii ce treceau grabiti si infrigurati, in timp ce sufletul lui zbura catre un trecut ce a fost candva si catre un viitor ce ar fi putut sa fie…..

Susține blogul, dă articolul mai departe:

Distribuie: