Iata ca au trecut aproximativ doua saptamani de cand nu am mai scris nimic in paginile blogului. Doua saptamani in care am deschis de mai multe ori laptopul doar pentru a-l inchide apoi la loc. Si pentru ca doua saptamani inseamna destul de mult in conditiile in care obisnuiam sa postez aproape zilnic, ma simt datoare fata de voi, dragi cititori ai blogului, sa va spun de ce aceasta “pauza”.

Ei bine nu, subiectele nu s-au epuizat si nici placerea mea de a scrie nu s-a diminuat. Din pacate insa, de-a lungul vietii, se intampla sa pierdem persoane dragi noua. Si aceasta durere am simtit-o si eu in aceste doua saptamani. Se spune ca timpul vindeca orice rana….si probabil ca asa este. Nu stiu inca. Tot ce stiu insa cu siguranta, este ca nimic nu va mai fi la fel.

Si mai stiu ca nu trebuie sa lasam durerea sa ne distruga….cred ca persoanele care pleaca din aceasta viata si-ar dori ca noi, cei care am ramas, sa continuam sa ne bucuram de fiecare clipa, sa incercam sa fim cat mai buni si sa traim cat mai frumos.

Si asta voi incerca si eu sa fac, iubitul meu frate. Desi ma doare ca maine, de ziua ta, nu iti voi mai putea spune ca in fiecare an “la multi ani”, totusi voi incerca sa trec peste golul pe care il simt, voi incerca sa imi adun bucatelele de suflet si voi merge mai departe. Voi aprecia viata si fiecare clipa petrecuta alaturi de cei dragi. Te iubesc si vei ramane vesnic in sufletul meu si in sufletele tuturor celor care te-au cunoscut.

Si stiu ca intr-o zi, atunci cand Dumnezeu va vrea, ne vom reintalni….Zbor lin catre cer iti doresc!

Vorbesc acum strict din prisma parintelui, din experienta mea de pana acum. Insa cred ca si  psihologii, profesorii sau alte persoane competente, vor fi de acord cu mine. Fiecare dintre noi ne-am dori sa avem o relatie cat mai frumoasa cu micutii nostri carora le-am dat viata si pe care cu siguranta ca ii iubim nespus. Din pacate insa, pe masura ce copiii cresc, apar si problemele: neascultare, incapatanare, mici minciuni, suparari, etc. Iar noi de multe ori suntem obositi (epuizati de-a dreptul, storsi de vlaga precum o lamaie), nervosi, stresati si nu mai avem rabdarea necesara pentru a face calm fata disputelor. Asadar, in calitate de mama (a doua fetite, una de 12 si alta de 2 ani), am sa va impartasesc cei trei pasi care m-au ajutat sa am o relatie parinte-copil armonioasa.

A, asta nu inseamna ca la noi este numai lapte si miere. Ca nu mai exista si la noi conflicte, ochi dati peste cap, dat maruntel din buze, etc. Exista. Insa aceste “episoade” sunt mult mai rare. Si multe probleme au fost “vindecate”.  Sau macar mult ameliorate.

• Pasul nr.1 pentru o relatie parinte-copil armonioasa: empatia

Da, empatizeaza cu acea fiinta mica din fata ta, chiar daca uneori face sau spune lucruri care te scot din minti. Inainte sa te enervezi, incearca sa intelegi de ce se poarta asa. Cu siguranta nu din rautate ca asa vrea el sa te enerveze. In primul rand, trebuie sa stii ca nici un copil nu vrea sa isi supere parintii. Fiecare copil isi doreste aprecierea celor din jur si mai ales pe cea a parintilor. Isi doreste iubirea lor si mai ales atentia acestora. Asadar incearca sa iti intelegi copilul inainte sa te enervezi. Sa cauti cauza efectului. Si atunci solutia pentru a rezolva un conflict va fi mult mai usor de gasit. Si inca ceva, un citat care mi-a placut foarte mult si de care sa va amintiti atunci cand simtiti ca va enervati: “copiii tai nu-ti apartin, ti i-a imprumutat Creatorul”.

• Pasul nr.2 pentru o relatie parinte-copil armonioasa: regulile

O, da, reguli. Desi la inceput cei mici nu vor fi de acord cu ele. Le vor detesta. Vor incerca sa “le ocoleasca”. Dar treptat se vor obisnui. Faceti reguli acolo unde considerati ca este cazul: regula pentru ora de dormit, pentru ordinea din camera, pentru timpul petrecut la TV, etc. Exemplu de reguli: seara, ora de somn este 22.00; daca vrei sa te joci cu jucaria fratelui/surioarei tale, trebuie sa o ceri, nu sa o smulgi si sa tipi; bati la usa inainte sa intri in camera fratelui/parintilor, inainte de culcare strangem jucariile, etc.

Daca regulile nu sunt respctate la inceput, nu-i problema. De exemplu, nu a vrut sa participe la strandul jucariilor, strange-le tu, fara sa te enervezi. Intocmeste insa o lista unde sa scrii aceste abateri. Iar cu prima ocazie cand cel mic va cere ceva (o jucarie noua, sa mearga la cumparaturi cu tine, etc), vei scoate lista si veti spune: nu se poate, pentru ca nu ai respectat regulile. Cand o sa faci ce te-am rugat sa faci, atunci si eu voi face ce ma rogi. Astfel vei evita o serie de conflicte si de suparari inutile. Si daca se va supara la inceput, ramaneti calmi (si fermi totodata). Imbratisati-l si explicat-i cu blandete ca il iubiti, dar ca aceste reguli sunt facute pentru ca ii vreti binele.

• Pasul nr.3 pentru o relatie parinte-copil armonioasa: consecventa

Asta inseamna ca trebuie sa fiti consecvent in ceea ce spuneti si faceti. In primul rand asigurati-va ca nu impuneti niste reguli exagerate, care sa depaseasca puterea de intelegere a celui mic. In al doilea rand, faceti niste reguli si pentru voi, parintii. Si respecati-le. Fiti puterea exemplului.

Iar ca sfat bonus, acordati timp suficient copilului vostru. Timp de calitate. Cititi impreuna, jucati-va, radeti, glumiti, plimbati-va. Ascultati-l cand va vorbeste. Foarte important. Chiar daca vi se pare ca spune lucruri fara importanta pentru voi, nu uitati ca pentru ei este important sa ii ascultati (citeste mai multe in articolul “Cele mai frecvente greseli care afecteaza relatia parinte-copil”). Si inca ceva: atunci cand gresiti (pentru ca, de ce sa nu recunoastem, si noi, adultii, gresim), aveti puterea de a recunoaste si de a va cere iertare.

Asadar, “cheia” unei relatii armonioase cu fetele mele este: empatie-reguli-consecventa. Care este “secretul” vostru? Ce “formula magica” ati gasit ca sa obtineti colaborarea copiilor vostri? Astept pareri si sugestii in rubrica “comentarii”.

Acesta este unul dintre principiile mele. Faptul ca adevarul este intotdeauna undeva, la mijloc. Am observat asta de foarte multe ori in cei 40 de ani (aproape :)) pe acest pamant. Atat ca observator “extern”, cat si in situatiile in care am fost direct implicata. Desi in acestea din urma este ceva mai greu sa iti dai seama de faptul ca adevarul este la mijloc. Ca asa avem impresia de multe ori, ca numai noi avem dreptate. Si ca toti ceilalti au luat-o razna.

Multumesc pentru lectiile oferite…..

Si acum mai am uneori aceasta tendinta de a crede ca domle’, asa e cum spun eu. Si apoi stau, analizez, si vad ca pe undeva si celalalt / ceilalti au avut dreptatea lor. Chiar ma gandeam la un articol postat nu demult (cel cu elevii dati afara din scoli). Da, inca sustin cele scrise acolo. Insa imi dau seama ca si cei care m-au contrazis si mi-au adus critici negative, au avut dreptatea lor.

Dam vina mereu pe sistem (inclusiv eu). Dar de multe ori uitam ca “sistemul” suntem noi: eu, tu, noi toti. Trebuie ca fiecare in parte sa facem ceva ca sa schimbam lucrurile. Nu mai putem sa spunem “da ala de ce face asa? Adica ce, eu sunt mai prejos, sau mai prost?”. Asa cum spuneam, adevarul este intotdeauna la mijloc. Sau cel putin asta este parerea mea.

Eu le multumesc tuturor, atat celor care m-au criticat de-a lungul timpului, cat si celor care m-au sustinut. Le multumesc familiei mele, colegilor, prietenilor, sau doar simplilor cunoscuti. Cred ca de la fiecare avem ceva de invatat. Uneori invatam lucruri demne de urmat, lucruri de “asa da”, alteori vedem exemple de “asa nu”. Toate lectiile vietii au fost capitole dintr-o carte de dezvoltare personala.

….pentru ca toate au contribuit la personalitatea mea

Fiecare lacrima sau zambet, fiecare situatie mai buna sau mai putin buna. Toate m-au “construit” piesa cu piesa si m-au facut ceea ce sunt acum. Asadar, inainte sa aruncam cu piatra, sau sa ne suparam ca cineva nu este de acord cu noi, sa ne aducem aminte ca adevarul este undeva la mijloc. Poate ca si tu, si celalalt aveti dreptate intr-un fel sau altul.

Mai este putin si vine primavara (:), da stiu ca stiti, nici o noutate pana aici). Insa sa incercam ca aceasta primavara sa insemne o reinnoire nu doar in natura, ci si in sufletele noastre. Sa incercam sa fim noi schimbarea de care avem nevoie.

Bafta multa (inclusiv mie) :)!

As vrea sa pot fi langa tine mereu, copilul meu. Dar stiu ca asta nu este posibil. As vrea sa te pot apara de toate supararile ce ti-ar putea iesi in cale. As vrea ca nimeni si nimic niciodata sa nu iti umbreasca fericirea. Dar stiu ca asta nu se poate. Si ma doare. Asa ca voi face insa ceea ce pot, ceea ce tine de mine. Voi incerca sa te cresc puternic, ca sa poti trece peste toate cu fruntea sus. Voi incerca sa iti insuflu bunatatea fata de cei din jur, pentru ca tu sa nu treci niciodata nepasator pe langa semenii tai. Voi incerca sa te fac sa vezi ca viata este frumoasa, indiferent de piedici, pentru ca tu sa iti pastrezi sufletul senin si vesel orice s-ar intampla.

Stiu, copilul meu, imi dau seama acum, cand anii au trecut iar tu ai crescut, ca nu esti al meu. Tu esti al lui Dumnezeu. Esti darul Lui, dat mie, pentru ca eu sa te cresc frumos. Pentru ca eu sa te indrum, sa te ajut sa iti gasesti calea. Tu singur. Nu sa decid eu pentru tine. Sper doar ca, indiferent de ce vei alege, sa nu uiti niciodata ca in primul rand sa fii OM. Pastrez in suflet speranta ca vei avea mereu puterea de a fi corect si drept cu cei din jurul tau. Ca vei fi darnic si bun. Sper ca blandetea sa iti insoteasca mereu faptele si vorbele. Ca vei iubi viata si ca te vei bucura de fiecare clipa traita.

Sper, copilul meu, ca tu vei fi mai bun decat am fost eu….

Da, sper asta din tot sufletul. Stiu ca as fi putut sa fiu un parinte mai bun decat am fost. Stiu ca am facut si greseli. Nu exista un manual despre cum sa fii un parinte perfect. Dar vreau sa stii ca daca ar fi existat un astfel de manual, l-as fi invatat din scoarta in scoarta. L-as fi “devorat” pentru ca mi-as fi dorit sa fiu un parinte perfect. Asa cum ai fi meritat.

Imi pare rau daca uneori am fost prea aspra cu tine. Daca te-am iertat uneori mai greu decat ai fi vrut. Si decat ar fi trebuit. Imi pare rau pentru tot, insa vreau sa stii ca te iubesc mai presus de cuvinte. Si asta inca mai inainte ca tu sa vii la mine. Te iubesc din secunda in care am inceput sa ma rog pentru tine. Si sunt fericita ca acum suntem impreuna. Nu stiu pentru cat timp. Insa tot ce stiu este ca voi incerca sa ma bucur cat mai mult de fiecare clipa petrecuta alaturi de tine. Ca voi incerca sa traiesc la intensitate maxima viata alaturi de tine, copilul meu. Iti promit ca nu o sa ma mai supar. Iar atunci cand vei gresi, te voi indruma cu blandete. Pentru ca acesta este rolul meu: sa te indrum, sa te invat. Iar tu sa alegi apoi ceea ce vei considera ca este mai bine pentru tine. Si nu voi mai fi niciodata trista. Nu mai vreau sa risipesc in zadar clipele petrecute alaturi de tine.

Vreau sa ma bucur de fiecare clipa petrecuta alaturi de tine…

….si asta pentru ca anii trec atat de repede! Tu cresti, copilul meu, iar eu nu stiu unde au zburat clipele. As vrea uneori sa le pot prinde si sa le aduc inapoi! Imi este dor de tine cand erai micuta. Atunci puteam sa alung mult mai repede supararea din sufletul tau si puteam face ca lacrimile din ochii tai sa dispara intr-o clipa. Acum nu mai pot face asta. Atunci plangeai pentru ca te loveai iar eu stiam cum sa iti alin durerea. Acum plangi pentru ca cei din jur te ranesc….iar eu nu mai stiu cum sa te apar. Nu mai pot face asta. Acum trebuie tu sa gasesti in tine puterea de a nu te lasa ranit. Si puterea ca nici tu, la randul tau, sa nu ranesti pe nimeni.

Imi doresc, copilul meu, sa iei din viata doar ceea ce este bun si frumos. Imi doresc sa nu iti irosesti energia suparandu-te pe cei care incearca sa te raneasca. Tu ridica-te si zbori pentru a-ti atinge visele. Nu lasa pe nimeni sa te opreasca din zborul tau. Fa ceea ce iti place, copil bun, si fii fericit. Bucura-te de fiecare clipa si totul o sa fie bine.

Fii bun, copilul meu. Iar asta iti va aduce in suflet fericire. Sa nu iti faci griji pentru nimic. Te iubesc. Iar iubirea mea te va insoti si calauzi mereu.

Incheiere…

Timpul zboara atat de repede! Intr-o clipa, copiii nostri mici, care depindeau de noi, vor creste. Si vor deveni adulti. Depinde de noi, parintii, cum ii “predam” lumii acesteia. Depinde de noi ca ei sa creasca buni, puternici, siguri pe ei. Trebuie sa invatam sa le spunem “nu” atunci cand copiii nostri gresesc. Insa “nu”-ul nostru sa fie unul corect si bland. Sa ii indrumam, nu sa le impunem. Sa ii indrumam cu blandete. Si inainte de toate, sa ii iubim. Indiferent de greselile pe care le fac. Si sa ii iertam. Asa si ei vor avea puterea sa ii ierte pe cei din jur.

Timpul nu sta pe loc….Sa ne bucuram de fiecare clipa petrecuta alaturi de copiii nostri!

Iar daca acest material v-a placut, nu uitati sa ii dati like sau share si catre prietenii vostri. Si nu uitati sa va abonati pentru a nu pierde noutatile de aici, de pe ProSanatateSiNatura.ro.